Poezia...Cantec...Vechi

PRIMA MENȚIUNE A RANGULUI DE SPĂTAR (10 iunie 1414), în Țara Românească, adică șef al armatei, între aceștia, de-a lungul timpului, și un poet, Ion (Ienăchiță) Văcărescu, despre care am scris pe larg în monografia dedicată fiului Alexandru (Alecu) Văcărescu în anul 2015.

ION VĂCĂRESCU: AMĂRÂTĂ TURTUREA (o poezie de pus în legătură cu moartea primei ori celei de-a doua soții)

Amărâtă turturea

Când rămâne singurea,

Căci soţia şi-a repus,

Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jeleşte,

Şi nu se mai însoţeşte,

Trece prin flori, prin livede,

Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde

Şi să duce, de se pierde;

Zboară, până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată

Tot pre ramura uscată;

Umblă prin dumbrava-adâncă,

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,

Ea o turbură şi trece;

Unde e apa mai rea,

O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică

Atât inima îşi strică,

Încât doreşte să moară

Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire

Decât ea mai cu simţire,

Cum poate să-mi fie bine?

Oh! amar şi vai de mine!

(înainte de 1797) 

Textul acesta a stârnit o controversă mai veche: dacă Ion Văcărescu a preluat poezia de la grecii din București sau dacă, dimpotrivă, grecii au luat-o de la noi prin Psalidas. 

În Anton Pann, 1837,  ”Cântec vechi al turturelii”

Amărâtă turturică

 Când rămâne singurică

Și când soția-și răpune

 Nu va să se mai înbune

vedem doar o compoziție la mai multe decenii după Psalidas și Ion Văcărescu

Tcaciuc-Albu apropie două poezii ale lui IV, ”Amărâtă turturea” și ”Într-o grădină”, de poezia ”Călătorul și turturica” a lui Wilhelm Ludwig Gleim (în volumul din 1755) și respectiv pe motivul dorinței de a rupe o floare de poezia ”Das Roslein” (”Trandafirașul”). Le apropie și de poeziile lui Pfeffel (în volumul acestuia din 1783): ”Die Nelke” (”Garoafa”), pe urmele lui Sextil Pușcariu (?), tot pe tema florii rupte, precum și a alegoriei floare + iubită.

Weber îl familiarizase cu literatura germană și poate chiar i-l prezentase pe Wilhelm Ludwig Gleim; în traducerea lui Tcaciuc-Albu:

Călătorul:  

Ce faci aici, tu mică turturică?

Turturica:

Jelesc pe credinciosul meu bărbat

Ce aici căzu pradă unui vânător (jager, Raube)

Căruia nu-i făcuse doar nimic.

Călătorul:

Fugi de-aici! Căci poate iar să vie

Cu arma care viața i-a luat

Și să te împuște și pe tine.

Turturica:

De nu o face el, mă omoară jalea.

Tcaciuc-Albu amintește în cartea despre Ienăchiță și de volumul din 1783 al lui Gottlieb Konrad Pfeffel: ”Fabeln”, în care se găsește poezia ”Die Turteltaube und der Papagei” (”Turturica și papagalul”), a cărei primă strofă, în traducerea lui Tcaciuc-Albu, sună după cum urmează:

O turturică a cărei soț

Își găsise prea curând moartea

Prin tirania unui vânător

Atrase cu jalnicul ei bocet etc.

Ariadna Camariano compară o poezie de 38 de rânduri din culegerea ”Efectele amorului” a lui Atanasie Psalidas (Viena, 1792, în lb. greacă) cu poezia de 34 de versuri ”Amărâtă turturea” și trage concluzia, întemeiată, a similitudinii dintre cele două poezii, apoi afirmă categoric că poezia ro. e o traducere a poeziei gr. . Traducerea în limba ro., tot de 38 de rânduri, făcută de Ariadna Camariano este următoarea:

Cum suferă turturica

se vede din vocea ei

și gesturile sale

arată inima ei.

Și deși nu-i folosește la nimic

tot ea rămâne mâhnită

când pierde pe soțul ei

de pe lângă dânsa.

Pe unde trece

tot moartea cere,

nu-i place iarba verde,

ci ramura uscată.

Unde vede vânătorul

singură se duce spre el

pentru ca s-o omoare,

să scape de lume.

Totdeauna plânge 

după soțul ei:

dimineața, seara, la prânz

și n-are niciodată veselie.

Și dacă trece printr-o grădină

nici nu se întoarce să privească;

nici o verdeață 

nu-i place.

Dar mai înainte o turbură

și pe urmă bea.

(Desigur aici copistul sau zețarul a sărit din greșeală două versuri, nota AC - acestea două de dinainte, care n-au legătură cu ce e deasupra, n.n.) 

Își udă și aripile

ca să le răcorească,

căci scoate inima ei

foc și le arde.

Ea care este o pasăre

și se întristează așa de mult

și nu mai vrea să trăiască

și nici să se înveselească.

Dar eu om cu (fire) logică

și cu astfel de soartă

pot să mai râd

dacă pierd pe iubita mea?

Dacă primele opt rânduri grecești n-au legătură mare cu primele patru ale poeziei românești, în plus cele grecești fiind de gust îndoielnic: ”Și deși nu-i folosește la nimic/ tot ea rămâne mâhnită” (sic), în celelalte se observă imediat, până la detalii în câteva rânduri, așa cum se prezintă tălmăcirea ușor forțată spre a semăna cât mai mult cu poezia românească, corespondența. Ce să înțelegem de aici (din traducere)? În primul rând neîndoielnica superioritate a poeziei ro., mai concentrată și mai sobră. Dacă poetul român (Ion Văcărescu sau, introduc ipoteza, Alexandru Văcărescu) a tradus în 1792 și nu a preluat din medii grecești bucureștene sau de la ai noștri cântăreți de distracție a boierilor, care la rândul lor știau cântecul de la greci ori, de ce nu? de la ai noștri lăutari care au pasat-o grecilor are puțină importanță (cum e și cazul sonetului eminescian ”Veneția” ori al poeziei ”La steaua”), importantă e realizarea artistică majoră în cazul poetului român, cu remarca măsurii de șapte silabe în prima strofă și de opt silabe în strofele 2 – 8.   

Pentru că am zis Alexandru Văcărescu, de comparat ”Nici nu bea nici nu mănâncă” (”Amărâtă turturea”) cu ”Nici nu scade, nici mai crește” în Alexandru Văcărescu: ”Frumusețea desăvârșită”.

FOTO Anton Chladek: Ion Văcărescu